Ca sa poti intelege cine sunt si cum sunt eu, de unde vin si incotro ma indrept, trebuie sa stii despre oamenii care mi-au trecut pragul sufletului. Cativa au fost doar simpli figuranti, altii au indraznit sa intre si sa se aseze la o cafea, iar putini dintre ei si-au permis sa inchirieze camaruta aia mica si intunecoasa. N-am pretins niciodata chirie in bani, am cerut in schimb doar lumina si caldura. Ultimul chirias, oh ultimul... e prins in tocul usii, cu un picior afara si unul inauntru, eu n-am curajul sa ii spun sa plece iar el nu e sigur daca mai vrea sa intre.

Da-mi Doamne un manual de utilizare in caz de inima ciobita, ca eu am avut grija sa strang toate aschiile si bucatelele de pe jos, le tin in pumn si nu stiu cum sa le potrivesc la loc. Si daca ar fi insemnate piesele iar eu ar trebui doar sa le imbin dupa numaratoare, tot nu sunt sigura ca ar functiona ca si inainte. De parca inima mi-e cana preferata de cafea pe care am folosit-o cu incredere in fiecare dimineata, pana cand din prostie am scapat-o si am spart-o. De lipit, am lipit-o, dar am pus-o inapoi pe raft de frica sa nu pateasca din nou ceva. Cu alte cuvinte, ma tem ca nu voi mai avea niciodata o inima pe deplin functionala.

Cum am ajuns in ipostaza omului schiop de suflet? Aici incepe povestea ultimului chirias si al sincronizarii proaste. De greseli de strategie nici n-are rost sa mai pomenesc. Ia oricare doi oameni de pe aceasta planeta, ofera-le sansa sa dezvolte orice fel de relatie si nepasator de unde urmeaza sa se ajunga, universul tranteste intre ei o tabla invizibila de sah. Normal ar fi ca o parte sa fie alba, una neagra si jucatorii sa fie constienti de mutarile lor. Eu cu el nu numai ca am inceput sa jucam pe intuneric, ci pana si piesele ne erau colorate inedit in perechi de doua cate doua, unele in nuante de mov si albastru perceptibile de oamenii normali, altele in culori pe care le intelegeam doar noi doi datorita legaturii noastre. Se parea ca universul facea misto de noi; ori invatam sa jucam al dracului de bine sah, ori urma sa ne pierdem mintile in acel joc. Aprindeam o tigara, el imi fura de pe tabla o piesa, alteori din confuzia culorilor ma furam chiar eu. Se ridica si aprindea din cand in cand lumina, vedeam amandoi in ce punct tensionat ne situam si apoi ramaneam iar in bezna. El juca pe ghicite  facand miscari proaste si eu vroiam sa ma dau batuta la fiecare mutare a lui. Unde s-a sfarsit? Au ramas doua regine de acelasi rosu intens, nu stim care-i a mea sau care-i a lui si nu stim ce miscare sa mai facem. Acesta a fost momentul in care s-a aprins de tot lumina, eu am ramas cu o durere crunta de cap si suflet, iar el s-a proptit in pragul usii, cu cheile magice intr-unul din buzunare si intrebari in celalalt. Incercand sa ma dezmeticesc, am facut cafea si mi-am spart cana preferata...

Si uite-ma aici, la o rascruce de drumuri intr-o singura incapere. Eu imi fac veacul in interiorul acelorasi pereti cunoscuti, ma mai viziteaza din cand in cand alte suflete, dar pleaca intotdeauna seara pentru ca el pazeste inca pragul. El intalneste ba figuri cunoscute, ba unele noi stand acolo; face cate o suta de pasi in stanga si in dreapta legand inceputuri de povesti. In fiecare seara are grija sa se intoarca la usa pentru ca el are cheile desi uita mereu sa o inchida. Camaruta asta a devenit neincapatoare pentru amandoi din cauza cioburilor din pumn si a intrebarilor din buzunar; eu pierd sansa unui nou chirias care sa largeasca peretii din jurul meu, el pierde sansa de a transforma un trecator necunoscut in companion de drum. Reginele rosii ne striga de pe masa din dorinta de a incheia jocul ingrat al universului, iar noi ne facem ca nu le auzim din lipsa vreunei noi strategii.

Calculez sansele in cap, lasand mandria deoparte, fara sa mai conteze care dintre noi castiga. Pot sa ma dau infranta si sa-i cer cheia sa poata pleca, sa raman iar in bezna cu usa deschisa pana poposeste intamplator vreun alt suflet. Poate ma decid sa ma mut si atunci nu mai are nici el ce raspunsuri sa caute intr-o incapere muta, iar intr-un final totul se transforma in anunt de vanzare in loc de inchiriere. O camera goala cu mobila prafuita care candva a adapostit doua orgolii prea mari. Poate rastoarna el masa si reginele se vor pierde, una sub pat si una dupa usa, stricand urzeala universului. Poate la un moment dat il va lua durerea de spate de la atata stat in picioare si se va aseza de cealalta parte a mesei iar din plictiseala vom reincepe jocul. Din nou fara niciun fel de sfarsit, dar de data asta pe incredere, pentru ca al naibii ca jucam acum cu doua regine de aceeasi culoare. Eu invat sa-l urmez pas cu pas fara sa-l grabesc pe el, iar el invata sa nu se mai teama de posibilitatea plecarii mele, pentru ca in fond si la urma urmei suntem ciopliti din acelasi material si probabil ca nu ne-am putea potrivi la fel de bine nuanta noastra de rosu cu niciun alt rosu din lume.

Asta sunt eu, piesa decisiva in propriul joc de sah, ascund in crestaturile mele forte care-l atrag si indeparteaza de care poate nici eu nu sunt constienta, vin din randul doi, protejata pana acum de pioni, cai si nebuni si am ajuns sa sper sa nu depasesc liniile tablei vreodata. Sa spun ca sunt victima unei glume proaste a astrelor ar fi prea mult spus, insa stiu cu siguranta ca sah cu piese colorate pe intuneric nu mai vreau sa joc niciodata. Nu ma feresc de joc pentru ca mi-am gasit adversarul, ci pentru ca am obosit sa jucam un joc al puterii care nu ne face decat sa ne fortam slabiciunile.