Ca sa poti intelege
cine sunt si cum sunt eu, de unde vin si incotro ma indrept, trebuie sa stii
despre oamenii care mi-au trecut pragul sufletului. Cativa au fost doar simpli
figuranti, altii au indraznit sa intre si sa se aseze la o cafea, iar putini
dintre ei si-au permis sa inchirieze camaruta aia mica si intunecoasa. N-am
pretins niciodata chirie in bani, am cerut in schimb doar lumina si caldura.
Ultimul chirias, oh ultimul... e prins in tocul usii, cu un picior afara si
unul inauntru, eu n-am curajul sa ii spun sa plece iar el nu e sigur daca mai
vrea sa intre.
Da-mi Doamne un manual
de utilizare in caz de inima ciobita, ca eu am avut grija sa strang toate
aschiile si bucatelele de pe jos, le tin in pumn si nu stiu cum sa le potrivesc
la loc. Si daca ar fi insemnate piesele iar eu ar trebui doar sa le imbin dupa
numaratoare, tot nu sunt sigura ca ar functiona ca si inainte. De parca inima
mi-e cana preferata de cafea pe care am folosit-o cu incredere in fiecare
dimineata, pana cand din prostie am scapat-o si am spart-o. De lipit, am
lipit-o, dar am pus-o inapoi pe raft de frica sa nu pateasca din nou ceva. Cu
alte cuvinte, ma tem ca nu voi mai avea niciodata o inima pe deplin
functionala.
Cum am ajuns in
ipostaza omului schiop de suflet? Aici incepe povestea ultimului chirias si al
sincronizarii proaste. De greseli de strategie nici n-are rost sa mai pomenesc.
Ia oricare doi oameni de pe aceasta planeta, ofera-le sansa sa dezvolte orice
fel de relatie si nepasator de unde urmeaza sa se ajunga, universul tranteste
intre ei o tabla invizibila de sah. Normal ar fi ca o parte sa fie alba, una
neagra si jucatorii sa fie constienti de mutarile lor. Eu cu el nu numai ca am
inceput sa jucam pe intuneric, ci pana si piesele ne erau colorate inedit in
perechi de doua cate doua, unele in nuante de mov si albastru perceptibile de
oamenii normali, altele in culori pe care le intelegeam doar noi doi datorita
legaturii noastre. Se parea ca universul facea misto de noi; ori invatam sa
jucam al dracului de bine sah, ori urma sa ne pierdem mintile in acel joc.
Aprindeam o tigara, el imi fura de pe tabla o piesa, alteori din confuzia
culorilor ma furam chiar eu. Se ridica si aprindea din cand in cand lumina,
vedeam amandoi in ce punct tensionat ne situam si apoi ramaneam iar in bezna.
El juca pe ghicite facand miscari
proaste si eu vroiam sa ma dau batuta la fiecare mutare a lui. Unde s-a
sfarsit? Au ramas doua regine de acelasi rosu intens, nu stim care-i a mea sau
care-i a lui si nu stim ce miscare sa mai facem. Acesta a fost momentul in care
s-a aprins de tot lumina, eu am ramas cu o durere crunta de cap si suflet, iar
el s-a proptit in pragul usii, cu cheile magice intr-unul din buzunare si
intrebari in celalalt. Incercand sa ma dezmeticesc, am facut cafea si mi-am
spart cana preferata...
Si uite-ma aici, la
o rascruce de drumuri intr-o singura incapere. Eu imi fac veacul in interiorul
acelorasi pereti cunoscuti, ma mai viziteaza din cand in cand alte suflete, dar
pleaca intotdeauna seara pentru ca el pazeste inca pragul. El intalneste ba figuri
cunoscute, ba unele noi stand acolo; face cate o suta de pasi in stanga si in
dreapta legand inceputuri de povesti. In fiecare seara are grija sa se intoarca
la usa pentru ca el are cheile desi uita mereu sa o inchida. Camaruta asta a
devenit neincapatoare pentru amandoi din cauza cioburilor din pumn si a
intrebarilor din buzunar; eu pierd sansa unui nou chirias care sa largeasca
peretii din jurul meu, el pierde sansa de a transforma un trecator necunoscut
in companion de drum. Reginele rosii ne striga de pe masa din dorinta de a
incheia jocul ingrat al universului, iar noi ne facem ca nu le auzim din lipsa
vreunei noi strategii.
Calculez sansele in
cap, lasand mandria deoparte, fara sa mai conteze care dintre noi castiga. Pot
sa ma dau infranta si sa-i cer cheia sa poata pleca, sa raman iar in bezna cu
usa deschisa pana poposeste intamplator vreun alt suflet. Poate ma decid sa ma
mut si atunci nu mai are nici el ce raspunsuri sa caute intr-o incapere muta,
iar intr-un final totul se transforma in anunt de vanzare in loc de inchiriere.
O camera goala cu mobila prafuita care candva a adapostit doua orgolii prea
mari. Poate rastoarna el masa si reginele se vor pierde, una sub pat si una
dupa usa, stricand urzeala universului. Poate la un moment dat il va lua
durerea de spate de la atata stat in picioare si se va aseza de cealalta parte
a mesei iar din plictiseala vom reincepe jocul. Din nou fara niciun fel de
sfarsit, dar de data asta pe incredere, pentru ca al naibii ca jucam acum cu
doua regine de aceeasi culoare. Eu invat sa-l urmez pas cu pas fara sa-l
grabesc pe el, iar el invata sa nu se mai teama de posibilitatea plecarii mele,
pentru ca in fond si la urma urmei suntem ciopliti din acelasi material si
probabil ca nu ne-am putea potrivi la fel de bine nuanta noastra de rosu cu
niciun alt rosu din lume.
Asta sunt eu, piesa
decisiva in propriul joc de sah, ascund in crestaturile mele forte care-l atrag
si indeparteaza de care poate nici eu nu sunt constienta, vin din randul doi,
protejata pana acum de pioni, cai si nebuni si am ajuns sa sper sa nu depasesc
liniile tablei vreodata. Sa spun ca sunt victima unei glume proaste a astrelor
ar fi prea mult spus, insa stiu cu siguranta ca sah cu piese colorate pe
intuneric nu mai vreau sa joc niciodata. Nu ma feresc de joc pentru ca mi-am
gasit adversarul, ci pentru ca am obosit sa jucam un joc al puterii care nu ne
face decat sa ne fortam slabiciunile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu