Ca sa poti intelege cine sunt si cum sunt eu, de unde vin si incotro ma indrept, trebuie sa stii despre oamenii care mi-au trecut pragul sufletului. Cativa au fost doar simpli figuranti, altii au indraznit sa intre si sa se aseze la o cafea, iar putini dintre ei si-au permis sa inchirieze camaruta aia mica si intunecoasa. N-am pretins niciodata chirie in bani, am cerut in schimb doar lumina si caldura. Ultimul chirias, oh ultimul... e prins in tocul usii, cu un picior afara si unul inauntru, eu n-am curajul sa ii spun sa plece iar el nu e sigur daca mai vrea sa intre.

Da-mi Doamne un manual de utilizare in caz de inima ciobita, ca eu am avut grija sa strang toate aschiile si bucatelele de pe jos, le tin in pumn si nu stiu cum sa le potrivesc la loc. Si daca ar fi insemnate piesele iar eu ar trebui doar sa le imbin dupa numaratoare, tot nu sunt sigura ca ar functiona ca si inainte. De parca inima mi-e cana preferata de cafea pe care am folosit-o cu incredere in fiecare dimineata, pana cand din prostie am scapat-o si am spart-o. De lipit, am lipit-o, dar am pus-o inapoi pe raft de frica sa nu pateasca din nou ceva. Cu alte cuvinte, ma tem ca nu voi mai avea niciodata o inima pe deplin functionala.

Cum am ajuns in ipostaza omului schiop de suflet? Aici incepe povestea ultimului chirias si al sincronizarii proaste. De greseli de strategie nici n-are rost sa mai pomenesc. Ia oricare doi oameni de pe aceasta planeta, ofera-le sansa sa dezvolte orice fel de relatie si nepasator de unde urmeaza sa se ajunga, universul tranteste intre ei o tabla invizibila de sah. Normal ar fi ca o parte sa fie alba, una neagra si jucatorii sa fie constienti de mutarile lor. Eu cu el nu numai ca am inceput sa jucam pe intuneric, ci pana si piesele ne erau colorate inedit in perechi de doua cate doua, unele in nuante de mov si albastru perceptibile de oamenii normali, altele in culori pe care le intelegeam doar noi doi datorita legaturii noastre. Se parea ca universul facea misto de noi; ori invatam sa jucam al dracului de bine sah, ori urma sa ne pierdem mintile in acel joc. Aprindeam o tigara, el imi fura de pe tabla o piesa, alteori din confuzia culorilor ma furam chiar eu. Se ridica si aprindea din cand in cand lumina, vedeam amandoi in ce punct tensionat ne situam si apoi ramaneam iar in bezna. El juca pe ghicite  facand miscari proaste si eu vroiam sa ma dau batuta la fiecare mutare a lui. Unde s-a sfarsit? Au ramas doua regine de acelasi rosu intens, nu stim care-i a mea sau care-i a lui si nu stim ce miscare sa mai facem. Acesta a fost momentul in care s-a aprins de tot lumina, eu am ramas cu o durere crunta de cap si suflet, iar el s-a proptit in pragul usii, cu cheile magice intr-unul din buzunare si intrebari in celalalt. Incercand sa ma dezmeticesc, am facut cafea si mi-am spart cana preferata...

Si uite-ma aici, la o rascruce de drumuri intr-o singura incapere. Eu imi fac veacul in interiorul acelorasi pereti cunoscuti, ma mai viziteaza din cand in cand alte suflete, dar pleaca intotdeauna seara pentru ca el pazeste inca pragul. El intalneste ba figuri cunoscute, ba unele noi stand acolo; face cate o suta de pasi in stanga si in dreapta legand inceputuri de povesti. In fiecare seara are grija sa se intoarca la usa pentru ca el are cheile desi uita mereu sa o inchida. Camaruta asta a devenit neincapatoare pentru amandoi din cauza cioburilor din pumn si a intrebarilor din buzunar; eu pierd sansa unui nou chirias care sa largeasca peretii din jurul meu, el pierde sansa de a transforma un trecator necunoscut in companion de drum. Reginele rosii ne striga de pe masa din dorinta de a incheia jocul ingrat al universului, iar noi ne facem ca nu le auzim din lipsa vreunei noi strategii.

Calculez sansele in cap, lasand mandria deoparte, fara sa mai conteze care dintre noi castiga. Pot sa ma dau infranta si sa-i cer cheia sa poata pleca, sa raman iar in bezna cu usa deschisa pana poposeste intamplator vreun alt suflet. Poate ma decid sa ma mut si atunci nu mai are nici el ce raspunsuri sa caute intr-o incapere muta, iar intr-un final totul se transforma in anunt de vanzare in loc de inchiriere. O camera goala cu mobila prafuita care candva a adapostit doua orgolii prea mari. Poate rastoarna el masa si reginele se vor pierde, una sub pat si una dupa usa, stricand urzeala universului. Poate la un moment dat il va lua durerea de spate de la atata stat in picioare si se va aseza de cealalta parte a mesei iar din plictiseala vom reincepe jocul. Din nou fara niciun fel de sfarsit, dar de data asta pe incredere, pentru ca al naibii ca jucam acum cu doua regine de aceeasi culoare. Eu invat sa-l urmez pas cu pas fara sa-l grabesc pe el, iar el invata sa nu se mai teama de posibilitatea plecarii mele, pentru ca in fond si la urma urmei suntem ciopliti din acelasi material si probabil ca nu ne-am putea potrivi la fel de bine nuanta noastra de rosu cu niciun alt rosu din lume.

Asta sunt eu, piesa decisiva in propriul joc de sah, ascund in crestaturile mele forte care-l atrag si indeparteaza de care poate nici eu nu sunt constienta, vin din randul doi, protejata pana acum de pioni, cai si nebuni si am ajuns sa sper sa nu depasesc liniile tablei vreodata. Sa spun ca sunt victima unei glume proaste a astrelor ar fi prea mult spus, insa stiu cu siguranta ca sah cu piese colorate pe intuneric nu mai vreau sa joc niciodata. Nu ma feresc de joc pentru ca mi-am gasit adversarul, ci pentru ca am obosit sa jucam un joc al puterii care nu ne face decat sa ne fortam slabiciunile.

Nu fusese deci cu totul un vis, deşi nu fusese cu totul nici realitate.

Il intreb ce cauta in visul meu si imi raspunde ca a gresit usa.

-Daca tot esti aici, ocupa un loc langa mine. stiam ca vei "gresi usa"  la un moment dat. era doar o chestiune de timp pana o vei face.

Nu indrazneste sa ma priveasca in ochi iar eu nu indraznesc sa insist. simplul fapt ca a apasat clanta pe care o considera nepotrivita imi spune multe despre punctul in care ne situam. de fapt, despre cercul pe care ne jucam in continuu, cu acelasi inceput si acelasi sfarsit care ne aduc tot pe canapeaua asta maro imbacsita de fum. o data am incercat sa frang cercul si sa parasesc terenul de joaca, insa m.am trezit a doua zi cu un semn de intrebare ce imi atarna greu de inima. era ca un carlig de pescuit, bine infipt in carnea din mine, impungandu.ma tot mai tare la fiecare gura de aer si singura mea sansa de supravietuire era sa ma intorc inapoi pe traiectoria cercului.

Ultima data cand ne.am asezat pe canapeaua maro n.am schimbat prea multe vorbe. mi.am ascuns fata in golul gatului lui, i.am cerut iertare in minte si l.am sarutat in spatele urechii. el stia oricum totul fara ca eu sa.i spun ceva, iar felul in care ma privea ma facea sa ma simt si mai vinovata. o ora mai tarziu si niciun cuvant rostit, hainele ne vegheau dojenitor de pe podea si noi imparteam o tigara. as fi vrut ca tigara aia sa nu se mai termine niciodata, sa cresc in bratele lui si sa.mi petrec tot restul vietii ascunsa printre asternurile sifonate. rad si acum cand ma gandesc ca ne.am rezolvat toate problemele in pat. inseamna si asta ceva, nu?

Ma intreb daca si de data asta va fi la fel de usor. ii studiez nasturii camasii si pieptul ce respira atat de timid de sub ea. el inca sta cu capul plecat in palme si pot sa pun pariu ca se cearta el pe el pentru faptul ca nu se poate ridica de pe canapea. e asa liniste intre noi ca aud cum cade praful pe podea si mi.e frica, mi.e atat de frica... am inchis oare usa dupa el? am ascuns oare cheia sa nu poata fugi nicaieri?

Imi fac curaj sa.mi intind mana spre a lui, simt cum il ating dar o voce reala imi sopteste "A., e tarziu, o sa intarzii la facultate". deschid ochii si o incadrez intre pleoape pe sora mea, ce.mi zambeste larg intinzandu.mi ceasca de cafea.

-Esti bine?

-Da, visam...